Înainte de-a începe textul meu aș vrea să dau un citat extrem de important din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt: „Fraier în românește vine de la germanul Freiherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puțin dacă a fost șmecherit de un mișel”[1].
Fix așa m-am simțit și eu când am fost fraierit, nu o dată ci de două ori.
Mărturisesc că prima dată m-a luat prin surprindere atitudinea însă am pus-o pe seama faptului că, de, se mai întâmplă.
A doua oară m-am simțit șmecherit, păcălit, prostit, înșelat, fraierit cu aceeași nonșalanță și nevinovăție ca prima dată.
Firește… poate fi doar o eroare, sau nu. Prezmuția de nevinovăție nu încetează până la proba contrarie, asta dacă într-adevăr există.
Firește, e vina mea că am acceptat asta a doua oară, nu e vina celui care m-a fraierit.
Și, totuși, despre ce este vorba?
Este vorba de câteva pasaje care nu-mi aparțin din două articole publicate în Revista Română de Istorie a Presei!
În urmă cu doi ani acceptam invitația d-lui Conf. univ. dr. Răduț Bîlbîie, fiind propus de către profesorul Marian Petcu, onoranta poziție de redactor al Revistei Române de Istorie a Presei. Munca a fost destul de frumoasă cu o redacție închegată ce a reușit să învie o revistă „adormită” de câțiva ani, editată sub egida Asociației Române de Istorie a Presei. Bineînțeles, munca voluntară, s-a tradus în corectura și redactarea unor articole apărute în Revista Română de Istorie a Presei din anii 2016-2025. În afară de Calendarul pe anul respectiv mi-au apărut și câteva articole sau recenzii în numerele revistei.
După ce participasem pe 25 noiembrie 2023 la ediția a 30-a a Târgului de carte Gaudeamus Radio România, unde fusese lansată reapariția revistei, Dl. Conf. univ. dr. Răduț Bîlbîie m-a rugat să-i trimit un text despre evenimentul la care participasem și eu, în calitate de vorbitor.
I-am trimis pe 9 ianuarie 2024 un e-mail cu articolul meu, mai mult o cronică de eveniment, care a fost publicat în nr. 1-2/2023 sub titlul Revista Română de Istorie a Presei – Evenimente, la paginile 321-325.
Răsfoind paginile articolului meu, pe care nu l-am văzut înainte de-a fi trimis în tipar, am constatat cu stupoare că au apărut câteva pasaje, chiar de la începutul textului meu și o serie de fotografii care nu-mi aparțin. Este vorba despre Diplome ale Revistei Române de Istorie a Presei (RRIP) oferite în anul 2023 la Timișoara și la București (p. 321-322).
Primul lucru firesc pe care l-am făcut, după ce mi-am revenit din șoc, a fost să-l sun pe dl profesor Răduț Bîlbîie, redactorul șef al revistei, și să-l întreb cine a inserat pasajele și fotografiile respective în textul meu. S-a scuzat și mi-a spus că el a făcut-o fără să-mi ceară acordul. Nu m-am supărat foarte tare pentru că prețuirea mea față de dânsul venea din două direcții, de la două persoane pe care în urmă cu ceva timp le stimam foarte mult. Mi-a promis, la finalul discuției noastre, ca semn de reparație morală, să facă mențiuneă că el este co-autorul articolului și că pasajele respective nu au fost scrise de mine, erată pe care să o publice în nr. 1-2/2024 al revistei.
Zilele trecute am primit cele mai recente numere ale revistei, respectiv nr. 1-2/2024 și 1-2/2025, și curiozitatea m-a făcut să le răsfoiesc.
Am constat cu uimire și cu profundă tristețe că nu există nici un fel de erată în nr. 1-2/2024, care să repare eroarea respectivă și că lucrurile au rămas în aer. M-am gândit că nu a fost nimic premeditat, probabil s-a întâmplat asta din uitare, cine știe?
Cert este că am răsfoit apoi și nr. 1-2/2025 unde mi-am văzut articolul meu despre expoziția de presă de la Biblioteca Academiei Române, paginile 369-371. Este vorba despre un text trimis de mine prin e-mail pe 27 martie a.c.
Cu și mai mare stupoare am observat că și de această dată, a 2-a oară, în textul meu a fost inserat un pasaj care nu-mi aparține unde este menționat directorul general al bibliotecii, respectiv Constantin Noica (sic!). Probabil că persoana care a scris pasajul respectiv nu a mai stat să verifice cu exactitate numele corect al directorului bibliotecii și faptul că marele filosof român era mort cam din același an în care mă născusem eu, adică de vreo 40 de ani, cu aproximație.
În fine… Am discutat pentru a 2-a oară cu dl profesor Răduț Bîlbîie, redactorul șef al revistei, ca să înțeleg totuși situația veche-nouă. Firește, la fel ca prima dată, mi-a spus că-i pare rău pentru acest lucru și a rămas să publice o mențiune în numărul următor (sic!). I-am spus că nu e cazul și că o să public eu o mențiune.
Aceasta este mențiunea pe care o public acum oficial: pasajele respective din cele două articole nu-mi aparțin și nici cele două articole care, aparent, sunt publicate sub semnătura mea.
În concluzie, ca să revin la cuvintele Monahului Nicolae Steinhardt: m-am lăsat fraierit a 2-a oară, și sper că pentru ultima oară (sic!).
PS Pentru cei interesați de cele două articole, trimise de mine spre publicare la Revista Română de Istorie a Presei, atașez aici și varianta lor în forma lor originală.
Expoziția de presă de la Biblioteca Academiei Române
Revista Română de Istorie a Presei la Târgul de carte Gaudeamus Radio România, ediția a 30-a, 2023
*La o zi distanță, după ce am scris acest articol, m-a îmboldit curiozitatea să citesc și Calendarul 2025, apărut în nr. 1-2/2024, unde știam că aveam și eu o contribuție. Cu toate că trimisesem o completare pe 7 noiembrie 2024, am observat că textul meu nu fusese inserat deși apar consemnat ca colaborator. Mă rog, colaborator fără contribuție, dar asta e altă discuție. Atașez și textul trimis de mine pentru calendarul pe 2025 care, din câte se pare, nu a mai apărut în paginile revistei.
Atașez și textul original:
Acestea fiind spuse, se încheie colaborarea mea cu Revista Română de Istorie a Presei.
Pr. dr. Silviu – Constantin Nedelcu
[1] STEINHARDT, N[icolae]. Jurnalul
fericirii. Ediția a VII-a. Ediție îngrijită, postfață și note de Virgil
Ciomoș. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001, p. 227.
