Spicuiri din Pastorala la Nașterea Domnului 2024 a Prea Sfințitului Părinte Dr. AMBROZIE, Episcopul Giurgiului

           De luat aminte la acest fragment din Pastorala la Nașterea Domnului 2024 a Prea Sfințitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului:

 

„Dragii mei,

Praznicul Nașterii Domnului are pentru noi o importanţă deosebită, fiind sărbătoarea familiei, a părinţilor, a bunicilor şi în special a copiilor. Poporul nostru care s‑a născut creştin, botezat în „cristelniţa” Sfântului Apostol Andrei, a înţeles dimensi­unea importanţei acestui praznic. Înaintaşii noştri ne‑au lăsat din viaţa lor frumoase obiceiuri care străbat fiinţa noastră la vremea acestei sărbători: an de an răsună la ferestre colindele de Moş‑Ajun. Ne‑au dăruit străbunii cu datini şi colinde, şi din îndepărtaţi părinţi ni s‑au încredinţat ‑ odor de mare preţ ‑ datini creştineşti, pe care noi le îndeplinim cu drag în fiecare an. Moş Crăciun este o realitate a co­pilăriei poporului român, un suspin o dorinţă vie, un izvor de creaţie literară cu adâncă sensibilitate. De la lumânările aprinse la căpătâiul strămoşilor, până la candelele care străjuiesc casele, se văd lacrimi de bucurie şi de tristeţe care curg de dorul pentru ţară şi pentru cei care „s‑au asuns în Lumina Celui nepătruns”, aşa cum frumos glăsuia teolo­gul Nichifor Crainic. Niciun popor din lume cu o existenţă creştină de două milenii nu‑şi mărturiseşte credinţa în venirea Izbăvitorului, aşa cum o face poporul român. Colindele româneşti au fost de‑a lungul timpului pastorala vie şi nescrisă a ierarhilor şi preoţilor români, a cântăreţilor de la strana Bisericii care anunţau venirea Crăciunului, iar glasurile cristaline ale copiilor au fost calendarele neştiutorilor de carte. În lumea de basm a strămoşilor noştri, în vatra arzândă a ţării moştenite de veacuri s‑au ţesut amintirile şi istoria poporului nostru atât de încercat.

Biserica Ortodoxă Română şi‑a înţeles misiunea ei şi a slujit la rea­lizarea unităţii poporului român, în vatra lui de formare, de devenire şi de afirmare istorică, participând activ la marile evenimente care l‑au condus la desăvârşirea unităţii etnice, spirituale şi de credinţă. Împlinirile poporului au fost şi împlinirile Bisericii noastre Ortodoxe dar şi invers. Cele două instituţii, Biserica şi Statul, s‑au identificat în decursul istoriei noastre bimilenare într‑o unitate de nezdruncinat. În momentele de răscruce, slujitorii Bisericii strămoşeşti n‑au pregetat să fie alături de popor, unii dintre ei plătind chiar cu preţul vieţii, atunci când ţara şi neamul erau în primejdie. Istoria îi descrie năzuin­ţele şi împlinirile ca maică spirituală a poporului român şi i‑a înscris în filele ei momentele de seamă ca şi încercările pe care le‑a trăit în creşterea ei firească. Viaţa ei este legată de viaţa poporului în mijlocul căruia îşi împlineşte misiunea: de aceea, în Ortodoxie, Bisericile au caracter naţional, purtând amprentele naţiunii pe care o slujesc. În vir­tutea acestui fapt, Biserica Ortodoxă Română este profund ancorată în viaţa societăţii noastre şi legată din punct de vedere structural de viaţa poporului român, pe care l‑a slujit întotdeauna. Împletindu‑şi deopo­trivă idealurile şi aspiraţiile prin înfruntarea necazurilor şi a vitregiilor vremurilor care s‑au abătut asupra lor, aşa a înţeles Biserica să‑şi facă datoria faţă de neam în momentele de răscruce, dăruind mucenici şi eroi, deşi astăzi există voci care încearcă să‑i minimalizeze meritele şi jertfa de sânge. Pilda eroilor noştri şi a marilor mucenici ai neamului românesc trebuie să ne călăuzească pe toţi cei de astăzi, dar şi pe cei de mâine! Un exemplu este cel al eroului Avram Iancu al cărui bicen­tenar s‑a împlinit acest an, care în testamentul său din 20 decembrie 1850 spunea că: „unicul dor al vieţii mele este să‑mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocmai acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica”. Crăişorul Munţilor, după cum mai era numit Avram Iancu ar trebui să fie o pildă pentru oamenii politici, care, din nefericire, mai presus de interesul ţării pun interesele perso­nale sau ale partidelor din care fac parte. Aproape fiecare familie are printre înaintaşii ei, asemenea eroi, iar dacă astăzi avem o ţară liberă, aceasta se datorează jertfirea propriei vieţi pe altarul patriei.

Iată rădăcinile acestui arbore genealogic al tezaurului care trebuie păstrat şi transmis ca o mărturisire vie de credinţă. Sfântul Mitropolit Iosif cel Milostiv, care a fost o vreme egumen al Mănăstirii Strâmbu Găiseni din judeţul Giurgiu, a lăsat un adevărat testament poporului român: „Să menţinem credinţa în Dumnezeu împreună cu tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, căci bătrânii noştri cu acestea au trăit, cu acestea au înfruntat toate nevoile străbătând veacurile până‑n zilele noastre şi conservându‑ne nouă ţara, biserica şi naţionalitatea, nedespărţite una de alta. Şi Dumnezeul părinţilor noştri va fi totdeauna şi cu noi, precum a fost cu ei, căci numai astfel vom păstra patrimoniul strămoşesc, care este depozitul cel mai sacru pe care ei ni l‑au încredinţat, şi pentru care ei ziceau că: podoaba şi fericirea unui neam este paza legilor strămoşeşti” (Drd. Ioan Vicovan, „Un mitropolit de seamă al Moldovei ‑ Iosif Naniescu”, în Teologie şi Viaţă, Anul LXVII, Serie nouă, Anul I (1991), nr. 4‑8, p. 66)”

 

(† AMBROZIE, Episcopul Giurgiului. Pastorală la Nașterea Domnului 2024. Nașterea Domnului, înălțarea firii omenești. Giurgiu: Editura Episcopiei Giurgiului, 2024, p. 6-8).

 

Textul integral al Pastoralei la Nașterea Domnului 2024 a Prea Sfințitului Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului, poate fi lecturat online aici: https://episcopiagiurgiului.ro/wp-content/uploads/2024/12/Pastorala-Craciun-2024.pdf [site accesat: 18 decembrie 2024].

O nouă achiziție bibliofilă

 Am reușit să achiziționez o carte de vizită care i-a aparținut Patriarhului Justinian Marina (1901-1977), care a slujit Biserica Ortodoxă Română în perioada 1948-1977.

La mulți ani, Părintele meu…

           Toropeala oboselii acumulate după o zi plină de bogate activități duhovnicești și culturale precum participarea la slujba arhierească oficiată în Noua Catedrală Episcopală din Giurgiu, urmată apoi de vizita la centrul achiziționat recent de către Episcopia Giurgiului și încununată cu lansarea cărții mele la Târgul de carte Gaudeamus, nu m-a oprit în a scrie aceste rânduri.

Astăzi, 7 decembrie 2024, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Ierarh Ambrozie de Mediolanum și, deopotrivă, pe Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș, dar este și ziua când Părintele Episcop Ambrozie își serbează ocrotitorul spiritual.

Începând în sens invers vreau să citez din cuvintele Psalmistului care spunea: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmi, 115, 3). Astfel, parafrazând cele spuse de Psalmist, și eu grăiesc acestea: Cum voi putea răsplăti (vreodată) toată dragostea și bunătatea pe care mi-a oferit-o până acum Părintele meu sufletesc, Prea Sfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului?

„Cuvântul” este unul dintre modurile în care voi putea fi recunoscător, pentru cei cu urechi de auzit și cei care au inimă de simțit. Cuvântul în sine viață posedă astfel că cele ce voi scrie în continuare nu sunt golite de conținut, nu sunt vorbe deșarte ori laude nemeritate.

În urmă cu 33 de ani un tânăr de 22 de ani, închinoviat la Mănăstirea Crasna din județul Prahova, este tuns în monahism cu numele Ambrozie.

Ce gânduri să-i fi trecut oare prin sufletul său tânăr?

Ce l-a îndemnat oare să renunțe la supliciul unei vieți (viitoare) de bunăstare într-o Românie aflată într-o schimbare politică după Revoluția din ’89?

Dar mai tare stau și mă întreb: ce Anghelos (înger – trimis al Domnului) l-a îndemnat pe părintele care l-a luat sub mantie să-i pună un nume roman, atât de exotic și de îndepărtat, aflat la capătul alfabetului?

Cu alte cuvinte: de la Omega la Alfa.  În sens teologic s-a rescris viața noului călugărit de la final la început.

Noul botez pe care l-a primit în urmă cu 33 de ani are meritul de-a-i fi oferit prilejul incipitului și-o viață nouă, la propriu, prin însăși schimbarea numelui său: de la Valentin la Ambrozie.  

O decizie radicală, de neînțeles pentru tinerii din ziua de azi.

Și totuși: de ce numele Sfântului Ambrozie?

Ce impact are numele pe care pruncul îl primește la botez? Există vreo legătură între nume și persoană? Se reflectă persoana Sfântului al cărui nume îl purtăm?

Întrebări la care există, sau nu, un potențial răspuns: depinde de perspectiva din care privim.

Tânărul călugărit la numai 22 de ani, monahul Ambrozie, aidoma predecesorului său din urmă cu 1650 de ani, urcă toate treptele clerului fiind ales episcop 9 ani mai târziu. Una dintre diferențe este aceea că nu a existat niciun prunc să strige în biserică, în ziua de 15 octombrie 2000, la hirotonia sa întru arhiereu: „Ambrozie să ne fie episcop!”. Nu a fost cazul pentru că Părintele său, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, văzuse cu duhul călugăresc și patriarhal ceea ce văzuse poporul milanez la alegerea Sfântului Ambrozie, daruri pe care Prea Fericirea Sa le știa mai bine decât oricine altcineva.

Două asemănări dintre cei doi Ambrozie: unul deja sfânt iar celalalt în drum spre sfințenie.

Prima asemănare: cuvântul „dres” cu miere de albine. Lucru întâmplător ar spune necredincioșii, ateii și rău voitorii. Balsam sufletesc și plin de teologie dar și de dojană mustrătoare părintească, atunci când o cere situația.

Cea de-a doua asemănare: „Căci, când venea cineva la dânsul pentru mărturisirea păcatelor, plângea însuși, încât și inimă cea împietrită o ducea la căință și o deștepta la umilință și lacrimi”. Pentru câți dintre fiii săi duhovnicești, preoți, călugări, călugărițe oare n-a plâns Părintele meu?

Doar o inimă de părinte, ca aceea a Prea Sfințitului Ambrozie, putea dobândi, așa cum a mai spus-o în diferite rânduri, o serie de boli. Boala în sens teologic este și o cercetare a lui Dumnezeu nu în mod coercitiv ci în chip taumaturgic. Am putea spune că este unul dintre modurile în care Domnul ne arată nouă, păcătoșilor, că ne cercetează ca să nu-L uităm pe El, și bine ne face uneori.

Revenind la Sfântul Ambrozie al Milanului aș mai putea adăuga încă o ultimă asemănare, mărturie pe care o pot da personal alături de mulți alți fii sufletești: aceea că după cum „Plăcutul lui Dumnezeu mângâia pe toți în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurându-se, cu cei ce plângeau împreună plângând”, așa și Părintele meu sufletesc, Prea Sfințitul Părinte Ambrozie, îi mângâie pe toți (copii, tineri și bătrâni) în tot chipul, se bucură cu toți și împreună plânge cu cei aflați în nevoie.

Pentru ca acest cuvânt al meu să nu se transforme într-o laudă deșartă scrisă în limbajul de lemn specific astăzi, din păcate, în mediul teologic românesc vreau să fac o precizare de ordin lingvistic: am enunțat în mod eronat în textul meu faptul că Prea Sfințitul Ambrozie, Episcopul Giurgiului, ar fi DOAR Părintele meu sufletesc. Nu, nu este doar Părintele meu ci Părintele nostru, ca altcândva Sfântul Ambrozie în urmă cu aproximativ 1600 de ani pentru toată comunitatea cetății Mediolanului și Biserica încredințată de Domnul spre păstorire.

Cu alte cuvinte: Părintele nostru Ambrozie, Episcopul Giurgiului, are o inimă atât de mare încât după 18 ani de petrecere minunată la Giurgiu, cu bune și cu rele, a dobândit o mulțime de fii, fiice și nepoți. Filiația este unul dintre cele mai frumoase daruri pe care le-a învățat de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist Arăpașu, părintele său sufletesc, și pe care ne-o oferă cu atâta mărinimie și, uneori, cu certare părintească nouă, fiilor săi sufletești.

Ar mai fi multe de spus și probabil că „cerneala” de pe „hârtia” Word-ului meu nu s-ar estompa vreodată astfel că mă văd nevoit să mă opresc și să-mi închei acest cuvântul al meu spunând, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi.” (I Corinteni 4, 15).

Întru mulți ani, Prea Sfințite Părinte Ambrozie!

La mulți ani, Părintele meu…

 

Pr. Silviu – Constantin Nedelcu,

cel mai mic dintre colaboratorii Prea Sfinției Voastre

Lansare carte: Silviu-Constantin Nedelcu, Revista Glasul Bisericii (1942-2017). Studiu monografic, București: Eikon, Giurgiu: Editura Episcopiei Giurgiului, 2024

Sâmbătă, 7 decembrie 2024, ora 18:30, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus va avea loc lansarea cărții mele intitulată: Revista Glasul Bisericii (1942-2017). Studiu monografic. Prefaţă de Conf. univ. dr. Lucian Grozea. Cuvânt înainte de Prea Sfințitul Părinte Dr. Ambrozie, Episcopul Giurgiului. București: Eikon ; Giurgiu: Editura Episcopiei Giurgiului, 2024. 454 p. ISBN 978-606-49-1060-8 / ISBN 978-606-8931-20-3.

Evenimentul fiind moderat de dl Valentin Ajder, directorul Editurii Eikon, avându-l ca vorbitor pe Protos. Asist. univ. dr. Maxim Vlad.