Preotul și teatrul

 

Citind zilele trecute un material documentar pentru o lucrare de serviciu am dat peste Bibliografia analitică a periodicelor românești (1790-1858), pe care o mai răsfoisem în urmă cu câțiva ani.

Această importantă lucrare bibliografică a apărut în două volume, fiecare în câte 3 părți, la Editura Academiei R.S.R. între anii 1966-1972, continuând planul lui Ioan Bianu din 1895. Lucrarea a fost editată de Biblioteca Academiei Române și de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române și a fost redactată de Ioan Lupu, Nestor Camariano și Ovidiu Papadima, la care s-a adăugat și Dan Berindei, la volumul al II-lea.

Uitându-mă mai atent peste partea I a volumului I am dat peste un articol care mi-a atras atenția, și anume: Puține idei despre cultura din afară a preoților, care apăruse în Gazeta de Transilvania de la Brașov, în anul 1846. Descrierea textului mi s-a părut și mai interesantă:

 

„2628. V. T.

Puține idei despre cultura din afară a preoților. G[azeta de] TRANS[ILVANIA]., IX (1846), p. 281-282 : Articol pregătotoriu[1].

Susține că preotul trebuie să fie și «om de lume», adică să participe la toate formele vieții sociale ale poporenilor săi, inclusiv cele de oneste distracție: teatru, baluri etc.”[2].

 

Astfel, conform descrierii acestui sumar articol reiese faptul că preotul nu trebuie să se abțină în a nu lua parte la formele sociale ale vieții mondene și să participe, la fel ca credincioșii săi pe care îi păstorește, la teatru, baluri etc. și „să fie și «om de lume»”.

Interesantă perspectivă a acelui autor necunoscut care semnează doar cu inițialele, din motive lesne de înțeles pentru mentalitățile secolului al XIX-lea, asupra culturii preotului și că acesta trebuie să, printre altele, și „om de lume”.

Astfel, am căutat Gazeta de Transilvania care a fost digitizată integral și poate fi lecturată integral pe website-ul bibliotecii digitale[3] a celei mai moderne biblioteci a României din prezent, respectiv Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca[4].

Unul dintre cercetătorii care s-au ocupat în mod serios de publicația Gazeta de Transilvania de la Brașov într-o excelentă teză de doctorat este dl Alexandru Nicolaescu de la Institutul de Cercetări Socio-Umane de la Sibiu al Academiei Române[5].   

Revenind la articol, trebuie precizat faptul că am făcut transliterarea articolului în limba română actuală cu mici completări, unele cuvinte fiind scrise în paranteze, acolo unde a fost cazul. Alte cuvinte pe care nu le-am identificat până în prezent le-am lăsat așa cum apar în schimb am pus semnul întrebării în paranteze [?].

 

„Articol pregătitoriu

Puține idei despre cultura din afară a preoților.

În tó[a]te ung[h]iurile patriilor nó[a]stre se aud glasuri cerătóre [?] de cultura preoților; dar cei mai mulți nu pot cunó[a]ște pe lăngă cultura minții, pe lăngă știință și moralitate cam ce cultură se mai cere pentru clerul de mir. Unii pretind, ca clerul de mir să fie constrâns tocma[i] în acele regule din afară, la care sănt supuși sau cel puțin ar trebui să fie toți călugării, căci ei s’au retras dela lume din a lor bună voie; alții iar ar cere, ca afară de altariu să nu mai fie nici o osebire între preot și între mireni. Și o părere și asta din acestea dó[u]ă é greșită. Preotul de mir nu e nici călugăr, dar nici e mirean, ci el are numai treabă foarte multă și necurmată cu mirenii. Aceasta să nu o p[i]erdem din vedere nici decum. Deci, să se restringă preoții la ó[a]recare regule din afară în purtarea lor, pănă încăt li se cuvine lor să fie pretutindeni de lumina poporenilor [credincioșilor, n.n.], nu încă a’l re’mpinge din lume pentru totdeauna în biserică și în c[h]ilia sa ca pe călugări. Da, preoții s’au lăpădat și trebuie să se lapede de lume însă nu în toate privințele. Ei mai sănt pe lăngă și lumeni [oameni, n.n.], pămănteni; trebuie să trăiască în lume, trebuie să petreacă cu oamenii, trebuie să se bucure cu pămăntenii, cu turma sa, cu confrații și prietenii săi, și să nu fie surzi de tot nici la cererile inimei, dacă sănt acestea numai între hotarele cuviinței și a moralității. Însuș[i] Mântuitorul nostru – pogorăndu’Se pe pămănt numai pentru iubirea de oameni – a petrecut cu oamenii și S’a veselit cu ei, ne cum avem de esemplu nunta dela Cana Galileii ș. a. Altmintere dacă se opresc preoții dela locurile și adunările mai sus spuse – care în sine nici căt vinovate, și mai vârtos folositoare și desceptătoare sănt; ei vor deveni mai la urmă – retrași dela cercurile de conversație și recreăciune [recreație, n.n.] – niște sihaștri și locuitori ai pustiului în mijlocul lumii cultivate; nește făpturi miserabile, întunecate și de tot posomorâte în mijlocul culturei, politeței și a desfătărilor, care propășind fiii lor cei sufletești cu lumea nainte, iară ei remănănd în negura neculturei, ne cum să facă de destul datorințelor c[h]iemării sale și să poată ceva lucra și ajuta la înaintarea culterei și literaturei naționale după cum cer împregiurările și trebuințele timpului de față, ei mai vârtos se vor face prin simplitatea sa de risul și batjocura lumii și c[h]iar de ai săi se vor desprețui. – Va zice cineva: dar ce mijloace către cultură și luminare pot să fie adunările, teatrul și artele asemenea acestora? La acestea tot înțeleptul va respunde, cumcă valurile și toate onestele adunări de desfătare șerbesc [?] spre ușorarea ba și respăndirea cugetărilor și grijelor de tó[a]te zilele, spre înviorarea minții și recreăciunea [recreație, n.n.] inimei, și sănt totdeodată și institute de etic[h]etă și de tonul conversațional; iară pentru teatru ajungă cuvintele lui Bignon[6]: «Teatrul e școala năravurilor cortesiei [curteziei, n.n.] – curtenirii – și a limbei», din care casul [cazul, n.n.] își și are esistința ca la toate națiile înfloritó[a]re. Iară căci cercetează și preoții noștri astfel de locuri, causa e, că, sănt și ei oameni ca și ceilalți cu minte căriia trebuie desceptare și luminare, și cu inimă căriia trebuie desfătare și îmbunătățire; alta, că sănt totdeoată și părinți de familii, ca care trebuie adesea – mai ales cei de prin cetăți și orașe – dacă nu vor să’și lase pre fiii și fiile sale în simplitate și necultură – să ducă pre acestea la astfel de locuri, unde pe lăngă recreăciune [recreație, n.n.] să’mi mai poată căștiga încă și ceva cultură și politeță pentru norocirea [îmbunătățirea, n.n.] vieții. Dar și altmintrele aceste locuri nu pot împ[i]edeca nobilul scop de moralitate. Căci mai pe lesne ’și poate zeuita [?] omul c[h]iemarea și datorințele sale în casa sa, unde nime nu’l vede, decăt în așa locuri publice, unde oc[h]ii tuturor și pre cel mai demoralisat îl șin între șermurii [?] păcii, liniștei și a sfioasei purtări. Iară dacă vreunul și aici cutează a face esces, pedepsească[’]se acela singur pentru esemplificația altora, iară nu întreaga soțietate să se lipsească de plăceri în sine însuși[i] nu numai nevinovate și încă și folositoare. – Se zice, că mai toți preoții noștri nu au așa numita cultură «de lume»; dar de unde să o aibă, cănd pe lăngă alte multe și mari pedece [?] de care avem cu toții în calea culturei și s’ar opri încă și acest mijloc – unic în felul său – prin care avea mare influnință la secretele ace[le]ii culture a politiții și luminării. Clerul catolic se află și în pun[c]tul acesta în mai bună stare decăt al nostru. Preoții catolici custă [gustă, n.n.] un cămp mai larg de libertate. – Lor nu le e oprit nici un loc onest de distracție și recreăciune [recreație, n.n.], de și sunt fără de familie, și cu aceasta le sunt desc[h]ise toată căile și mijloacele către cultură și luminare, și aceasta cu tot dreptul, căci preotul trebuie să fie lumina lumii, ca să lumineze cu învățătura și cu moralitatea înaintea oamenilor, însă cum va putea lumina dacă el însuși[i] e întunerec. – 

V. T.”[7].

 

Textul este mai mult decât lămuritor și arată un fenomen interesant care se petrecea în urmă cu aproximativ 180 de ani, și despre care nu putem spune că s-a vindecat până în prezent, și anume: lipsa de cultură (laică) a preotului.

Întrebarea autorului anonim rămâne valabilă până în astăzi: Cum ar putea un preot lipsit de cultură să-i lumineze pe credincioșii săi?

Firește, autorul are mare dreptate cu un aspect: preotul de mir nu este călugăr și nu se poate autoclaustra în „chilia” casei sale întrucât are familie, duce o viață socială. Altfel ar deveni, aidoma unor „făpturi miserabile, întunecate și de tot posomorâte în mijlocul culturei, politeței și a desfătărilor, care propășind fiii lor cei sufletești cu lumea nainte, iară ei remănănd în negura neculturei”[8].

Dat fiind faptul că intră în contact cu diferiți oameni, din toate categoriile sociale care au funcții diverse, inclusiv politice, preotul este obligat să aibă un bagaj de cunoștințe variat și-un limbaj bogat și actualizat pentru a putea comunica cu cei pe care-i păstorește, și nu numai.

Preotul și teatrul? Ce au în comun cele două lucruri? Ar putea omul-preot să îmbine lucrarea pastoral-misionară cu cultura lumii (literatura, teatrul, artele etc.) și să fie un autentic urmaș și propovăduitor al lui Hristos Dumnezeu fără a fi deturnat de pe calea sa?  

Ar fi foarte multe de spus însă nu mă voi mărgini decât la această întrebare: Să fie oare suficientă doar rugăciunea și preocupările strict liturgice pentru a-i lumina pe credincioși sau pentru preotul de astăzi trebuie să fie și „om de lume”?

Pr. dr. Silviu – Constantin Nedelcu

Joi – 29 mai 2025

---

[1] Este vorba despre articolul de fond sau primul text cu care începea acel număr al periodicului.

[2] LUPU, Ioan ; CAMARIANO, Nestor ; PAPADIMA, Ovidiu. Bibliografia analitică a periodicelor românești. Volumul I (1790-1850). Partea I. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, p. 128.

[3] https://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/11834 [site accesat: 29.05.2025].

[4] https://www.bcucluj.ro/ [site accesat: 29.05.2025].

[5] Mai multe detalii despre lucrările publicate de acesta pot fi consultate aici: https://icsusib.ro/sites/default/files/personal/publicatii/alexandru_nicolaescu_-_lista_lucrarilor_publicate_0.pdf [site accesat: 29.05.2025].

[6] Este vorba despre Jean-Paul Bignon (1662-1743), care a fost un cleric francez, scriitor, predicator și bibliotecar în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea al Franței.

[7] V., T. Puține idei despre cultura din afară a preoților. În: Gazeta de Transilvania, anul IX (1846), nr. 71, 2 septembrie 1846, p. 281-282. Disponibil online: https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/143972/1/BCUCLUJ_FCS_SION_P16_1846_009_0071.pdf [site accesat: 29.05.2025].

[8] Ibidem, p. 181.