Un nou început

 

Astăzi începe un nou capitol din viața mea, din punct de vedere profesional, întrucât ieri, 31 iulie 2025, mi-am încetat activitatea ca bibliotecar în cadrul Bibliotecii Academiei Române.

În urmă cu aproape 7 ani mă angajam la Serviciului Bibliografie Națională al Bibliotecii Academiei Române. Acest lucru a fost posibil datorită eforturilor personale ale D-nei Mihaela Dragu, șefa serviciului, și ale D-lui Niculae Cornel Lepădatu, la acel moment directorul general al Bibliotecii, căruia îi rămân recunoscător pentru modul său firesc și omenos în care s-a purtat cu noi, angajații nou veniți.

Dna Mihaela Dragu a binevoit să mă aducă în colectivul de Serviciului de Bibliografie Națională unde am fost primit cu multă căldură și deschidere de către Dna Luminița Radu, coordonatoarea biroului de bibliografie periodice. Dânsa, un adevărat profesionist, este persoana de la care am învățat cel mai mult și modul în care se face bibliografie, întrucât o bună parte din acești ani am lucrat la Tomul al VI-lea din lucrarea Publicațiile Periodice Românești, Partea 1 (A-K) și Partea a 2-a (L-Z).

Din cadrul serviciului țin să amintesc o bună colegă, de la biroul de bibliografie carte, pe Dna Nadia Petre, un bun specialist și unul dintre puținii oameni cu doctorat în biblioteconomie din Biblioteca Academiei cu care am lucrat pentru puțin timp, însă foarte bine.

Le rămân veșnic recunoscător pentru colegialitate și pentru faptul că am învățat atât de multe în acești ani atât D-nei Mihaela Dragu cât și D-nei Luminița Radu.

De-a lungul anilor au mai fost și alți colegi, de la diferite servicii ale bibliotecii, cu care am colaborat extrem de bine și care m-au ajutat cu multă amabilitate atât în munca de bibliografie, desfășurată în cadrul serviciului, cât și cea de cercetare pe diverse teme, dintre care îi amintesc pe câțiva: Ionuț Ciocănel, Cătălin Stermin, Adriana Chireceanu, Adrian Saviuc și Valentin Dumitru de la depozite; dl Dragoș Andriana de la Serviciul Stampe, muzică, hărți; Dna Luminița Berechet și dl profesor Victor Marola  de la Serviciul Catalogare, clasificare carte; Dna Claudia Nichita și Dna Liana Năstăselu de la Serviciul Manuscrise, carte rară; Dna Monica Pricope, șef Serviciu Catalogare-clasificare periodice, foi volante; Dna Raluca Ionescu, șef Serviciu Dezvoltare colecții, schimb internațional; Pr. Florin Leonte.

Firește, mai sunt și alți foști colegi de la sălile de lectură, fișier ori din alte servicii cu care am colaborat bine de-a lungul timpul, ale căror nume nu le-am reținut, însă cărora le rămân recunoscător pentru amabilitate și disponibilitate.

Rememorez cu plăcere un moment din viața Bibliotecii Academiei Române, datorat exclusiv D-nei Luminița Berechet, șefa sindicatului, care, împreună cu alți colegi, a organizat pe 19 decembrie 2018 prima serbare de Crăciun la care am participat în cadrul unei biblioteci. Cadouri, emoții și momente cu totul plăcute care mi-au rămas întipărite în memorie până în prezent. Un eveniment extrem de reușit unde s-au bucurat atât adulții cât și copiii dar care, din nefericire, nu a mai putut fi reluat anii ce au urmat.

Aici se încheie experiența mea cu Biblioteca Academiei în calitate de angajat urmând să revin pe viitor în calitate de cititor la Sala Ioan Bianu, așa cum am facut-o și în perioada anilor de doctorat, unde am reușit să finalizez redactarea tezei mele.

Au fost și multe momente neplăcute care se datorează unor oameni fără caracter din bibliotecă însă rămân cu amintirea plăcută a biroului meu, aflat lângă geam, unde „mă vegheau” fotografiile a trei dintre cei mai mari bibliotecari ai Bibliotecii Academiei Române: Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Al.-Sadi Ionescu. 

Privirea scrutătoare și exigentă a celui mai mare bibliotecar român, Ioan Bianu (1856-1935), pe urmele căruia am încercat să pășesc și eu în această bibliotecă, pe care a reorganizat-o din temelii, m-au făcut să trec peste toate aceste lucruri întrucât bibliotecari fără caracter, adică oameni de nimic, fără scrupule, plagiatori și mincinoși, au existat chiar și-n vremea acestuia iar cel mai bun exemplu fiind cel al lui Gheorghe Cardaș, care a lucrat o vreme la Serviciul Manuscrise și care i-a furat munca lui Al.-Sadi Ionescu, despre care am scris pe larg într-un studiu.

Așadar, de astăzi încep un nou capitol profesional la Institutul de Istorie și Teorie Literară „George Călinescu” al Academiei Române.

Per aspera ad astra!  

 

Pr. dr. Silviu – Constantin Nedelcu

 

O precizare necesară privind Revista Română de Istorie a Presei (RRIP)

 

Înainte de-a începe textul meu aș vrea să dau un citat extrem de important din Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt: „Fraier în românește vine de la germanul Freiherr, adică om liber. Omului liber (în cavalerism se confundă cu nobilul) îi pasă prea puțin dacă a fost șmecherit de un mișel”[1].

Fix așa m-am simțit și eu când am fost fraierit, nu o dată ci de două ori.

Mărturisesc că prima dată m-a luat prin surprindere atitudinea însă am pus-o pe seama faptului că, de, se mai întâmplă.

A doua oară m-am simțit șmecherit, păcălit, prostit, înșelat, fraierit cu aceeași nonșalanță și nevinovăție ca prima dată.

Firește… poate fi doar o eroare, sau nu. Prezmuția de nevinovăție nu încetează până la proba contrarie, asta dacă într-adevăr există.

Firește, e vina mea că am acceptat asta a doua oară, nu e vina celui care m-a fraierit.

Și, totuși, despre ce este vorba?

Este vorba de câteva pasaje care nu-mi aparțin din două articole publicate în Revista Română de Istorie a Presei!

În urmă cu doi ani acceptam invitația d-lui Conf. univ. dr. Răduț Bîlbîie, fiind propus de către profesorul Marian Petcu, onoranta poziție de redactor al Revistei Române de Istorie a Presei. Munca a fost destul de frumoasă cu o redacție închegată ce a reușit să învie o revistă „adormită” de câțiva ani, editată sub egida Asociației Române de Istorie a Presei. Bineînțeles, munca voluntară, s-a tradus în corectura și redactarea unor articole apărute în Revista Română de Istorie a Presei din anii 2016-2025. În afară de Calendarul pe anul respectiv mi-au apărut și câteva articole sau recenzii în numerele revistei.

După ce participasem pe 25 noiembrie 2023 la ediția a 30-a a Târgului de carte Gaudeamus Radio România, unde fusese lansată reapariția revistei, Dl. Conf. univ. dr. Răduț Bîlbîie m-a rugat să-i trimit un text despre evenimentul la care participasem și eu, în calitate de vorbitor.

I-am trimis pe 9 ianuarie 2024 un e-mail cu articolul meu, mai mult o cronică de eveniment, care a fost publicat în nr. 1-2/2023 sub titlul Revista Română de Istorie a Presei – Evenimente, la paginile 321-325.

Răsfoind paginile articolului meu, pe care nu l-am văzut înainte de-a fi trimis în tipar, am constatat cu stupoare că au apărut câteva pasaje, chiar de la începutul textului meu și o serie de fotografii care nu-mi aparțin. Este vorba despre Diplome ale Revistei Române de Istorie a Presei (RRIP) oferite în anul 2023 la Timișoara și la București (p. 321-322).

Primul lucru firesc pe care l-am făcut, după ce mi-am revenit din șoc, a fost să-l sun pe dl profesor Răduț Bîlbîie, redactorul șef al revistei, și să-l întreb cine a inserat pasajele și fotografiile respective în textul meu. S-a scuzat și mi-a spus că el a făcut-o fără să-mi ceară acordul. Nu m-am supărat foarte tare pentru că prețuirea mea față de dânsul venea din două direcții, de la două persoane pe care în urmă cu ceva timp le stimam foarte mult. Mi-a promis, la finalul discuției noastre, ca semn de reparație morală, să facă mențiuneă că el este co-autorul articolului și că pasajele respective nu au fost scrise de mine, erată pe care să o publice în nr. 1-2/2024 al revistei.

Zilele trecute am primit cele mai recente numere ale revistei, respectiv nr. 1-2/2024 și 1-2/2025, și curiozitatea m-a făcut să le răsfoiesc.

Am constat cu uimire și cu profundă tristețe că nu există nici un fel de erată în nr. 1-2/2024, care să repare eroarea respectivă și că lucrurile au rămas în aer. M-am gândit că nu a fost nimic premeditat, probabil s-a întâmplat asta din uitare, cine știe?

Cert este că am răsfoit apoi și nr. 1-2/2025 unde mi-am văzut articolul meu despre expoziția de presă de la Biblioteca Academiei Române, paginile 369-371. Este vorba despre un text trimis de mine prin e-mail pe 27 martie a.c. 

Cu și mai mare stupoare am observat că și de această dată, a 2-a oară, în textul meu a fost inserat un pasaj care nu-mi aparține unde este menționat directorul general al bibliotecii, respectiv Constantin Noica (sic!). Probabil că persoana care a scris pasajul respectiv nu a mai stat să verifice cu exactitate numele corect al directorului bibliotecii și faptul că marele filosof român era mort cam din același an în care mă născusem eu, adică de vreo 40 de ani, cu aproximație.

În fine… Am discutat pentru a 2-a oară cu dl profesor Răduț Bîlbîie, redactorul șef al revistei, ca să înțeleg totuși situația veche-nouă. Firește, la fel ca prima dată, mi-a spus că-i pare rău pentru acest lucru și a rămas să publice o mențiune în numărul următor (sic!). I-am spus că nu e cazul și că o să public eu o mențiune.

Aceasta este mențiunea pe care o public acum oficial: pasajele respective din cele două articole nu-mi aparțin și nici cele două articole care, aparent, sunt publicate sub semnătura mea.

În concluzie, ca să revin la cuvintele Monahului Nicolae Steinhardt: m-am lăsat fraierit a 2-a oară, și sper că pentru ultima oară (sic!).  

PS Pentru cei interesați de cele două articole, trimise de mine spre publicare la Revista Română de Istorie a Presei, atașez aici și varianta lor în forma lor originală.

Expoziția de presă de la Biblioteca Academiei Române

Revista Română de Istorie a Presei la Târgul de carte Gaudeamus Radio România, ediția a 30-a, 2023

*La o zi distanță, după ce am scris acest articol, m-a îmboldit curiozitatea să citesc și Calendarul 2025, apărut în nr. 1-2/2024, unde știam că aveam și eu o contribuție. Cu toate că trimisesem o completare pe 7 noiembrie 2024, am observat că textul meu nu fusese inserat deși apar consemnat ca colaborator. Mă rog, colaborator fără contribuție, dar asta e altă discuție. Atașez și textul trimis de mine pentru calendarul pe 2025 care, din câte se pare, nu a mai apărut în paginile revistei.

Atașez și textul original:

Calendar 2025

Acestea fiind spuse, se încheie colaborarea mea cu Revista Română de Istorie a Presei.

Pr. dr. Silviu – Constantin Nedelcu

 

---

[1] STEINHARDT, N[icolae]. Jurnalul fericirii. Ediția a VII-a. Ediție îngrijită, postfață și note de Virgil Ciomoș. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 2001, p. 227.

Hirotonia întru preot a lui Marius Ciulu

 

Astăzi, sâmbătă – 21 iunie 2025, am participat, fără a sluji, la hirotonia întru preot a unui bun prieten de-al meu, Marius Ciulu.

Slujba de hirotonie a fost săvârșită de către Prea Sfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, și a avut loc chiar în parohia unde acesta va sluji ca preot, sper eu până la pensionarea sa, respectiv Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din localitatea 1 Decembrie (jud. Ilfov).

Înainte de-a vorbi despre Marius trebuie să fac precizarea că mă leagă de acesta o frumoasă și veche prietenie, încă din anul 2008, când eram student la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

Cum ne-am cunoscut?

Pe când eram în anul II de facultate, un coleg de an mi-a propus să mă înscriu și eu în Asociația Studenților Teologi Ortodocși (ASTO). Noul sediu al asociației se afla la etajul 1, în locul fostului xerox din facultate, care fusese mutat în căminul studențesc. Acolo am dat peste o mână de studenți teologi dornici de-a face și altceva în afară de simpla frecventare a cursurilor.

Încurajați de Ciprian Meștereanu, primul președinte al asociației, care era coleg mai mare decât noi cu vreo 2-3 ani, am reușit să tipărim primul număr din Revista ASTO, la data de 14 decembrie 2009. Primul număr a început timid cu 4 pagini A4, practic o coală A3 împăturită în două, în format color. Redacția primului număr era formată din următorii: Ciprian Meștereanu (Președinte), Nicu Dinu (Vicepreședinte), Anca Mogoș (Secretar), Andrei Solomon (Redactor șef). Primii redactori ai revistei au fost Marius Ciulu, Florentina Leonte, Miruna Dumitrescu și Tiberiu Anghelina, iar subsemnatul (colaborator).

De-aici a început colaborarea mea, și ulterior prietenia, cu Marius Ciulu.

După un an de zile în care revista a apărut în acest format, Revista ASTO a fost tipărită  într-un nou format (A5) și cu un aspect grafic mai bun, cu mai multe pagini, și la inițiativa noului președinte al Asociației Studenților Teologi Ortodocși (ASTO), respectiv: Marius Ciulu. Tirajul primului număr al revistei, din cel de-al II-lea an de apariție, având coperta color și interiorul alb-negru, a fost suportat financiar de către Parohia Militari I din București, lucru de care s-a ocupat personal tot Marius.

Numerele ulterioare, amplu discutate în ședințele de redacție ale revistei ne-au apropiat și mai mult pe noi doi astfel încât am stabilit apoi o frumoasă relație de prietenie, care s-a continuat și dincolo de paginile revistei, a cărei apariție s-a încheiat în anul 2011.

Un alt proiect frumos la care am participat împreună și ne-a sudat ca echipă, acesta fiind marele merit al lui Marius – acela de-a ști să coaguleze oameni de bună calitate în jurul său –, a fost redactarea Ghidului Studentului Teolog. Cele două ediții ale ghidului, tipărite în anii 2010 și 2011, au reușit atunci să pună atât Asociația Studenților Teologi Ortodocși (ASTO) cât și Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București la locul potrivit, pe care îl merita pe deplin, în Universitatea din București. Tot lui Marius i se datorează asta pentru că el s-a ocupat de găsirea finanțării, la fel ca și pentru celelalte numere ale Revistei Asto.

Nu voi încerca acum să enumăr toate acțiunile de voluntariat derulate de asociație în care eram angrenați cu toții de Marius, pentru că nu este acesta scopul textului meu, ci voi aminti doar una dintre ideile pe care i-o propusesem atât eu cât și alți colegi de facultate, și anume: să facem periodic, o dată sau de două ori pe lună, o seară de film în facultate la care să participe și un cadru didactic urmând și discuții la final. Nu numai că a fost de acord ba chiar s-a implicat direct și ne-a sprijinit cu birocrația aferentă (discuțiile cu decanul, rezervarea sălii etc.). Ulterior toate serile de film, unde au participat numeroși studenți interesați și de altceva decât de cursurile de teologie, s-au transformat ulterior în cronici de film publicate în paginile Revistei ASTO.

Pentru o scurtă vreme, după ce am terminat facultatea, în 2011, drumurile noastre s-au despărțit, însă după ceva timp am reluat legătura și am aflat cu bucurie că era doctorand în teologie cu o temă extrem de interesantă, pe care nimeni nu o mai cercetase de multe decenii într-un mod serios în teologia românească, și anume: începuturile monahismului creștin.

Inițial alegerea temei mi s-a părut ciudată pentru că nu-l știam pe Marius având gânduri de călugărie însă finalizarea studiilor sale mi-au arătat de fapt că nu era altceva decât unul dintre cei mai serioși cercetători ai teologiei noastre românești, pe care-l vedeam profesor la catedra de Istorie Bisericească Universală a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

M-a mirat mult că după susținerea tezei sale de doctorat, în același an cu mine, respectiv 2018, având ca temă Începuturile monahismului Creștin în tradiția Sf. Antonie cel Mare, nu fusese încadrat în Facultate nici măcar ca Asistent universitar pe perioadă determinată la catedra de IBU, deși, între anii 2013-2015 și 2016-2019, fusese plecat în Germania în calitate de bursier doctorand al Fundației Brot fur die Welt, și studiase la Mainz și Kiel.

Mi-a zis că în anul 2016 a lucrat în cadrul Sectorului Teologic Educațional al Patriarhiei Române, iar apoi din 2019 funcționa ca inspector eparhial în cadrul Sectorului Învățământ și activități cu tineretul al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Munca lui Marius, între multiplele sarcini de la birou (voluntariat cu studenții pentru diverse activități ale Patriarhiei Române, tabere, organizarea ITO ș.a.), a fost încununată cu susținerea, în anul 2023, a celei de-a doua teze de doctorat în Teologie la Facultatea de Teologie Protestantă din cadrul Christian-Albrechts-Universität zu Kiel, având ca temă Präsenz und soziale Aktivitäten des ägyptischen Wüstenmönchtums in der Welt im 4. Jahrhundert. Historische und theologische Aspekte [Prezența și activitățile sociale ale monahismului egiptean din deșert în lume în secolul al IV-lea. Aspecte istorice și teologice].

Nu este nici primul și nici ultimul teolog român ce posedă un dublu doctorat însă la vârsta lui, deși nu mai suntem foarte tineri, nu este deloc puțin lucru fapt pentru care l-am apreciat mereu.

Nici activitatea publicistică n-a lăsat-o deoparte și a publicat mai multe studii de teologie istorică, iar cea mai recentă carte a sa se intitulează Începuturile monahismului creștin în tradiția Sfântului Antonie cel Mare, apărută în anul 2021 la Editura Reîntregirea din Alba Iulia.

Un ultim lucru pe care aș dori să-l amintesc ar fi acesta: pornisem de la o idee de-a face o serie de dialoguri, între mine și Marius, unde să-i readucem în atenția opiniei publice pe marii profesori de teologie istorică, și nu numai, de la București. Astfel, am reușit să facem un prim dialog online unde l-am comemorat, cu prilejul a 50 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui profesor de Teologie de la București, respectiv Teodor M. Popescu:

Ar fi foarte multe de spus despre Marius însă vreau să devoalez despre el două calități pe care puțini oameni pe care i-am întâlnit până în prezent le au: 1) este un foarte bun prieten pentru că știe în primul rând să (te) asculte; 2) nu pregetă niciodată să (te) ajute.

Aceste două calități care-i vin mănușă în activitățile sale cu tinerii, unde a reușit de-a lungul anilor să adune peste 60 de studenți și alumni din diferite zone și medii, cred că-l vor face atât un bun slujitor în misiunea sa pastorală și, în afară de aceasta, pentru că este un foarte bun ascultător al oamenilor, cât și un preot-duhovnic răbdător.

Nu mă îndoiesc că se va întâmpla asta pentru că are alături de el o soție minunată și două tinere vlăstare ce-i vor călca, poate, pe urmele teologiei.

Locul în care a poposit începând de astăzi Părintele Marius, parohia unde va sluji de-acum înainte, mi-a dat senzația aceea de familie care l-a acceptat și l-a primit în sânul ei, lucru care i se datorează în cea mai mare măsură preotului paroh, ce mi-a lăsat impresia unui om deosebit.

După cum spuneam anterior, cred că aș mai putea spune foarte multe însă anumite lucruri sunt menite să rămână tăinuite acolo în cufărul prieteniei noastre și mă mărginesc în a spune doar atât: Vrednic este! Axios! Dignus est!

 

Cu prețuire,

Pr. dr. Silviu – Constantin Nedelcu